Monthly Archives: October 2016


Halloween-ul la români

M-am trezit de dimineaţă în frig. Caloriferele reci gheaţă. Lasă că-mi fac o cafea fierbinte. Deschid aragazul şi poc, prima sperietură. Nici picior de gaze. Ah, te pomeneşti că s-as stricat centrala. Închid şi plec să întreb vecinii dacă au gaze. N-au. Trebuie să fie pe undeva o foaie de hârtie pe care scrie cât şi când opresc gazele. O găsesc pe jos, la câţiva metri de poartă. Probabil au lipit-o pe uşă cu scuipat ăia de la gaze. Le-a rămas nefolosit de la ultima factură.

Dar ziua abia începe, îmi zic eu încă veselă. Am bani de încasat, de juma de an tot am bani de încasat. Sun la agenţie să întreb de bani. Sumă modică pentru o agenţie, din doar trei cifre. Ah, oftează duduia de la capătul firului. Căcat, ştiu că nu mai e cu fir, dar aşa e clişeul cu vocea de la celălalt capăt al firului. Ah, oftează deci afectată duduia. Ştii, nu au intrat încă banii de la client. Mi se face brusc milă. I-aş reaminti că eu am contract cu ei, nu cu clientul lor, dar îmi întorc buzunarele pe dos, căutând un rest pentru ea ca să nu mai sufere atât de tare că nu au intrat banii de la client. Evident, nu găsesc. Sunt un freelancer demn şi independent care a ieşit din sistem. Când am să ajung la casă la megaimaj am să le spun că nu mi-au intrat banii de la agenţia care nu a încasat banii de la client.
In cutia poştală, altă sperietură. Factura la gaze. Da. alea care nu sunt azi.

Autobuzul vine greu. Cred că nici pe el nu l-a facturat clientul de vine aşa de greu. Urc în autobuz pe o uşă şi cobor pe cealaltă. Un homeless care s-a mutat în RATB sperie ficatul fiecărui călător. Cum eu am băut aseară un pahar, două, ficatul meu este de-a dreptul îngrozit, zici că a văzut The Ring, Exorcistul şi The Others simultan.

Mă întorc după bicicletă. Mai bine să-mi fie frig decât greaţă. Pe pista de biciclete de pe Calea Victoriei, un ţăran cu penis mic şi-a parcat vaporul maşina. Mă opresc să-i ridic ştergătoarele în semn de apreciere, când aud în spatele meu: Făăă, f%%-ţi morţii tăi de cu%vă! Acuma chiar că m-am speriat, aşa că încalec bicicleta şi bag viteză cât pot. La primul semafor trec pe verde şi mă şterge o maşină de provincie. Eee, săracii, probabil la ei la Călăraşi nu au roşu la semafoare.

Cu ochii la maşina care aproape m-a dat jos, nu văd la timp o mătură lăsată pe pistă de măturătorii opriţi să ia prânzul pe bordură şi cad cu graţie. Ăia râd cu poftă: hăăă, ia uită băăăă, e Miţa Biciclista, a căzut şi şi-a rupt #¤%.

De aia zic. În România, Halloweenul e degeaba. În România e Halloween în fiecare zi, chiar nu ştiu ce ar mai putea să mă sperie.
pizap-com14779463008711

3 tipuri de restaurante pe care nu le înţeleg

Restaurantul pe platformă suspendată la câteva zeci de metri deasupra pământului. Am o singură întrebare. De ce? De ce ai face asta? De ce să cocoţi o masă cu scaune la nivelul etajului 10 al unui bloc? De ce ai lua masa cocoţată acolo? Şi dacă mai vrei ceva, o prăjitură, de exemplu, cum faci? Arunci cu felii de pâine în chelnerii de jos? Şi dacă te aud, cum îţi aduc? Ţi-o livrează cu praştia? Aruncă pur şi simplu cu prăjitura în tine? Au o scară pentru pompieri pe care urcă ospătarii? Păi mi-ar fi şi milă să mai comand ceva. Nuuu, nu mai vreau nimic, e perfect, nu mai urca 50 de metri să-mi aduci scobitori, lasă că am degete. Nuuu, nici de serveţele nu am nevoie, am o bluză cu mâneci lungi. Stai! Şi dacă vreau la baie cum fac? Nu fac? Poi eu cred că asta era singurul beneficiu al mesei luate la 50 de metri deasupra orasului. Că aveai un tranzit de nou născut când te uitai în jos.

Restaurantul în care mănânci pe întuneric. Da, exact aşa. Nu vezi ce comanzi, habar n-ai ce-ţi aduce, cine-ţi aduce, ce face cu mâncarea ta, ce face cu alte părţi ale corpului când vine la masa ta. Intri pe întuneric şi eşti condus la masă. Chelnerii au ochelari cu care vâd în întuneric, dar tu nu vezi nimic. Asta e aşa, puţin scary, puţin kinky. E ca în filmele alea de groază în care ştii că mai e cineva în încăpere, doar că acum îi dai şi bacşiş pentru treaba asta. Se zice că, pe întuneric, gustul este mult mai pregnant. Asta, evident, dacă nimereşti gura. Că dacă-ţi bagi furculiţa în ochi, gustul este cam la fel. Aş merge la un astfel de restaurant doar dacă aş fi invitată de Superman. Sau de un alt supererou din ăsta care vede în întuneric. Măcar să-mi spună dacă îmi stă bine părul cu două linguri de frişcă puse în el şi dacă nu am spanac pe dinţi.

Restaurantul în care îţi găteşti singur mâncarea. Da, trebuie să recunosc. Toată viaţa mi-am dorit ca, după trei ore petrecute la coada cratiţei, în bucătăria personală, să fac un duş, să mă cremuiesc, să mă parfumez, să mă îmbrac frumos, să mă duc la coafor, să mă aranjez, manichiură, tocuri, alea-alea, să ajung la restaurant, să mă aşez frumos la masă şi să-mi trântească ospătarul nişte carne crudă în farfurie şi un ceaun cu ulei încins în faţă. Primul gând a fost că nu avem bani să achităm consumaţia şi trebuie să gătesc. Adică aici nu se spală vase dacă nu ai cu ce plăti, dar poţi ajuta bucătăria când e aglomerată. După ce am plimbat două ore o bucată de carne înfiptă într-o ţepuşă prin uleiul care deja era călduţ şi am plecat mai flămândă decât venisem şi puţind a prăjeală, mi-am dat seama de un singur lucru. Cred că aş putea aplica şi eu conceptul ăsta acasă. Adică de Crăciun, de exemplu, aş trânti pe masă făina, ouăle, zahărul şi laptele. Şi după două ore aş întreba senină: e bun cozonacul?
d4731a74cee5a0a1a5eed8c06f31feb6