Acum 26 ani, Moș Crăciun era japonez

Acum 26 de ani, pe 18 decembrie, se împlineau trei ierni de cînd nu văzusem o banană sau o portocală. De aia, cînd aud în tramvai câte un boșorog care suspină și regretă timpurile alea, îmi vine să îi dau un cap în gură.

Să revin. Acum 26 de ani, mă trezisem ca în fiecare dimineață de iarnă cu flori de gheață pe geam. How cute, ați spune voi. Eu aș mai spune încă o dată treaba pe care aș face-o în tramvai și asta pentru că florile de gheață erau pe interiorul geamurilor, adică în camera în care dormeam. M-a trezit vecina de palier care era șefă de aprozar. Voia să ne roage să-i găzduim două pachete de carne în congelator că ea nu mai avea loc. Am uitat să vă spun, se împlineau trei săptămâni de când nu mai văzesem carne în farfurie. Am întrebat-o pe bunica dacă nu există vreo modalitate prin care să scrijelim și noi o așchie de carne fără să se observe. Nu există, a decretat ea și a ascuns-o în congelatorul nostru care avea ecou de gol ce era. Și ne-am dus bosumflați să dă drumul la televizor, dar nu era program. Ah, am uitat să vă spun, aveam doar două ore pe zi program.

Să nu uit, eram la ziua de naștere a unui prieten născut pe 12 decembrie. Petrecerea era reușită, dansam în loop pe Takes my breath away a lui Berlin. Nu auzisem nimic de evenimentele de la Timișoara. nu știam nimic. Eram cu toții senini sau, mă rog, așa păream. Când spiritele s-au încins, ne-am dus în camera cealalaltă dar nu ca să ne bulănim, ci sa să ascultăm Europa Liberă. Eu nu mai ascultasem acest post de radio, deși auzisem de el, dar credeam că e doar o legendă. Mama și bunica se temeau să asculte așa ceva, erau doar două femei fără nicio putere în caz că vreun necaz cu epoleți ne-ar fi bătut la ușă. Atunci, la aniversarea celui mai bun prieten al meu, am aflat că fuseseră omorâți oameni în Timișoara. Mulți. Omorâți urât și apoi ascunși. Printre invitați, un japonez, membru al corpului diplomatic. Și japonezul, cu calmul lui de japonez, ne-a zâmbit cu ochii mici și ne-a spus: Nu vă temeți, o să scăpați de el. O să pice.

Cine să pice? Și de unde?

Mama tropăia la telefon să vin acasă. Și ce m-am gândit eu? Ca să nu iau papară că depășisem cu muult ora de venire, l-am rugat pe japonez să mă conducă dimineața acasă. Și am scăpat, că mama nu mai văzuse în viața ei un japonez în apartamentul ei din Berceni. Și am scăpat și de ce promisese japonezul că o să scăpăm. De atunci am eu o bănuială că Moșul are douăzeci și ceva de ani și vine din Japonia, și nu din Laponia. Și de câte ori aud Berlin, takes my breath away văd în fața ochilor zăpadă cu moarte și sânge și nu avioane și povești de amor.

13997021104d1ab-original-1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *