da’ de ce eu trebuie sa fiu “pe calapod”?

Urasc calapoadele. Toata viata le-am urat. Inca de cand eram copil si mamele isi chemau panicate copiii in casa cand se jucau cu mine. Normal, eram un copil crescut in afara calapodului lor de suflete mici, eram un copil crescut fara tata si, prin  deductie logica, crescut prost. Eu eram bine mersi cu coronita in fiecare an, olimpica la istorie si limba romana iar mama ma tinea din scurt exact din cauza acestui calapod “sa nu zica lumea de tine ca esti copil scapat din mana doar pentru ca ai crescut fara tata”. Sa ma f*t in el de calapod ca am crescut mai rau ca la manastire. La 15 ani  luam umbrele pe cocoasa ca am venit acasa dupa ora 11. La 19 ani, cand prietenii mi-au facut o gluma proasta la ziua unui din ei si mi-au dat ceasul cu o ora in urma, l-am luat de guler pe atasatul cultural al Japoniei la Bucuresti care era unul din invitati  si l-am rugat sa ma conduca acasa doar ca sa o impresionez pe mama si sa scap de papara.

Calapoadele eticheteaza femeile divortate drept ratate incapabile sa tina un barbat langa ele “cine dracu’ sa stea cu aia, nu vezi in ce hal arata covoarele ei cand le scoate pe batator?!” si femeile singure drept c**ve. Calapoadele spun ca un copil trebuie sa creasca si cu mama si cu tata, chiar daca tata  vine acasa din doua in trei zile  si cand vine, vine baut si cu chef de altoit nevasta.

Calapoadele iti impun religia, alegerile sexuale si sociale. Si orice alegeri, in general. Daca iesi pe strada cu un caine oamenii iti vor spune ca mai bine cresteai un copil.

Calapodul iti inghesuie orice rabufnire a personalitatii in tipare cu care oamenii stiu sa se descurce fara probleme. Orice alta forma ii inspaimanta, ii scoate din pijamalele lor moi si calduroase.

Calapodul spune ca doi oameni de sex opus care beau o bere impreuna trebuie neaparat  sa se si f**a, simpla lor prietenie este greu de inteles si de acceptat.

Calapodul ne aliniaza si ne vrea pe toti la fel, in uniforme. Sufletul nostru trebuie sa fie la fel, corpul nostru sa arate la fel. Trebuie sa fim cu totii expansivi, fortat veseli si neaparat fara burta, cu pachetelele grupate sub tricou. Trebuie sa fim toate slabe, tinere, proaste, blonde, botoxate si siliconate. Altfel, nu ai nicio sansa. Nu conteaza educatia, emotia, sensibilitatea, simtul umorului. Pentru ca tot ce depaseste marginea calapodului va fi tuns fara mila, ca bretonul unui copil care intreaba mereu, obsesiv ” da’ de ce?”.

tumblr_mvjlxrb2yy1qza249o1_500

3 Comments

  1. Corina says:

    Nu, nu trebuie să fii pe calapod! De fapt, cred că mai potrivit ar fi termenul de “prejudecăţi” pentru astfel de “cerinţe”…Dar îţi trebuie curaj să fii aşa cum eşti, fără să-ţi pese de “calapoade” sau “prejudecăţi”. Multă baftă :)

    • FUcK the calapod!
      Apropo, mama ta era permisivă. Eu luam papară dacă intram în casă la un minut peste ora… 21.00
      Mai bine o familie separată decât cu părinţi care se ceartă non stop, se bat, se lasă cu băutură şi altele de genul. Trust me! Mă rugam de ai mei să divorţeze ca să scap de toate astea. Aveam 12 ani! Dar mama se temea “Ce-o să zică lumea de mine, divorţată şi cu 2 copii?”. Who the fuck cares? ziceam eu. Noroc că i-a venit mintea la cap şi nu i-a mai păsat de lume şi de calapoadele ei… Calapoadele sunt pentru cei limitaţi, drăguţă! Tu nu eşti.
      Luv ya!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *