Category Archives: una, alta


Acum 26 ani, Moș Crăciun era japonez

Acum 26 de ani, pe 18 decembrie, se împlineau trei ierni de cînd nu văzusem o banană sau o portocală. De aia, cînd aud în tramvai câte un boșorog care suspină și regretă timpurile alea, îmi vine să îi dau un cap în gură.

Să revin. Acum 26 de ani, mă trezisem ca în fiecare dimineață de iarnă cu flori de gheață pe geam. How cute, ați spune voi. Eu aș mai spune încă o dată treaba pe care aș face-o în tramvai și asta pentru că florile de gheață erau pe interiorul geamurilor, adică în camera în care dormeam. M-a trezit vecina de palier care era șefă de aprozar. Voia să ne roage să-i găzduim două pachete de carne în congelator că ea nu mai avea loc. Am uitat să vă spun, se împlineau trei săptămâni de când nu mai văzesem carne în farfurie. Am întrebat-o pe bunica dacă nu există vreo modalitate prin care să scrijelim și noi o așchie de carne fără să se observe. Nu există, a decretat ea și a ascuns-o în congelatorul nostru care avea ecou de gol ce era. Și ne-am dus bosumflați să dă drumul la televizor, dar nu era program. Ah, am uitat să vă spun, aveam doar două ore pe zi program.

Să nu uit, eram la ziua de naștere a unui prieten născut pe 12 decembrie. Petrecerea era reușită, dansam în loop pe Takes my breath away a lui Berlin. Nu auzisem nimic de evenimentele de la Timișoara. nu știam nimic. Eram cu toții senini sau, mă rog, așa păream. Când spiritele s-au încins, ne-am dus în camera cealalaltă dar nu ca să ne bulănim, ci sa să ascultăm Europa Liberă. Eu nu mai ascultasem acest post de radio, deși auzisem de el, dar credeam că e doar o legendă. Mama și bunica se temeau să asculte așa ceva, erau doar două femei fără nicio putere în caz că vreun necaz cu epoleți ne-ar fi bătut la ușă. Atunci, la aniversarea celui mai bun prieten al meu, am aflat că fuseseră omorâți oameni în Timișoara. Mulți. Omorâți urât și apoi ascunși. Printre invitați, un japonez, membru al corpului diplomatic. Și japonezul, cu calmul lui de japonez, ne-a zâmbit cu ochii mici și ne-a spus: Nu vă temeți, o să scăpați de el. O să pice.

Cine să pice? Și de unde?

Mama tropăia la telefon să vin acasă. Și ce m-am gândit eu? Ca să nu iau papară că depășisem cu muult ora de venire, l-am rugat pe japonez să mă conducă dimineața acasă. Și am scăpat, că mama nu mai văzuse în viața ei un japonez în apartamentul ei din Berceni. Și am scăpat și de ce promisese japonezul că o să scăpăm. De atunci am eu o bănuială că Moșul are douăzeci și ceva de ani și vine din Japonia, și nu din Laponia. Și de câte ori aud Berlin, takes my breath away văd în fața ochilor zăpadă cu moarte și sânge și nu avioane și povești de amor.

13997021104d1ab-original-1

De ce prețuiesc prietenia mai mult ca orice

Nu ai amintiri urâte cu prietenii. Chiar și atunci când ție ți-a fost greu și ți-ai șters mucii pe umărul lor, amintirile cu ei sunt frumoase. Prietenii te țineau în brațe și te mângâiau pe păr sau îți întindeau batista.

Unui prieten îi poți povesti toate aventurile tale sexuale. Unui iubit sau unei iubite, nu.

O relatie care nu e bazată pe atracție sexuală și nu poate fi santajată sau manipulată sexual, e mai tare ca orice alt tip de relație.

E normal să fii susținut de mama, de tata sau de frații tăi pentru că aveți bucăți de ADN comune, dar un prieten este lângă tine doar pentru că asta e alegerea lui.

Prietenii nu vin cu familia la pachet, ca soțul sau soția.

Nu există iubit sau iubită din copilărie, dar există prieten și prietenă din copilărie. Cumva, prietenii sunt legați de cea mai frumoasă perioadă a vieții tale.

Nu există un contract de prietenie care să te oblige să faci anumite lucruri. Dacă le faci, le faci doar doar pentru că așa vrei tu.

Nu există noțiunea de prietenie la prima vedere și asta spune multe despre profunzimea unei astfel de relații.

Într-o relație de prietenie, nu există fostul sau fosta.

Dacă te sună și uiți să suni înapoi, un prieten sau o prietenă nu face ditamai criza de gelozie.

Dacă mergi pe stradă cu un prieten și te uiți după alți prieteni, e foarte ok.

Ce voiam eu să spun e că, personal, prețuiesc prietenia adevărată mai mult decât orice. Și că mulțumesc tuturor prietenilor care s-au oprit o oră din goana după cârnați și cadouri sau care au reușit să ridice nasul din laptop, la birou și au fost alături de mine aseară, la lansarea cărții.
carte

Tenacitatea mediocrilor

“Mediocrul ştie de la bun început că este sortit unei cariere importante şi că el va revoluţiona domeniul spre care i-au fost îndreptaţi paşii de către destin. Cu această idee în cap, poate singura, mediocrul munceşte o viaţă pentru a-şi ridica statuie, urmând ca soclul să i-l construim noi.

Mediocrul scrie mult şi vorbeşte şi mai mult despre ceea ce a scris.

Mediocrul este autoreferenţial nu din orgoliu, ci din vocaţie. Mediocrul nu poate vorbi despre altcineva, atâta timp cât n-a terminat să ne povestească totul despre dânsul.

Înarmat cu răbdare, mediocrul nu disperă la primele insuccese. El ştie prea bine că, mai devreme sau mai târziu, va găsi o breşă pe unde se va putea strecura. Iar după ce breşa a fost identificată, ascensiunea mediocrului nu va mai putea fi oprită.

Un mediocru adevărat devine apreciat pentru că este întotdeauna la îndemână şi pentru că mai are o calitate extrem de preţioasă: se pricepe la absolut toate lucrurile.

Comoditatea celorlalţi şi insistenţa cu care unii refuză să vorbească şi să scrie despre lucruri pe care nu le pricep îi deschid mediocrului căi nebănuite de afirmare. Aşa că, data viitoare când vă veţi simţi agresaţi personal de aberaţiile semidocte ale unui mediocru, gândiți-vă doar că lenea dumneavoastră l-a propulsat acolo unde, de fapt, nu-i este locul.”

Am pus ghilimele pentru ca textul e o savuroasa bucata din cartea lansata ieri de Patrick Andre de Hillerin. Patrick, pe care il puteti citi si-n Catavencii, a fost acum multi ani coleg de agentie cu mine. Acum suntem colegi de editura. Multe, multe carti citite sa ai, Patrick!

unnamed

Lăsați-ne copiii în pace

Întotdeauna am fost de părere că e bine, ca părinte, să testezi aptitudinile copilului tău măcar la nivel de zgâriat puțin pojghița, cât să stai tu liniștită peste ani că nu aveai la ușă vreo Plisețkaia și tu, în imbecilitatea ta, o trimiteai forțat la școala de contabile. Așa se face că ai mei au ajuns să  știe puțin pian, engleză, franceză, judo și ceva dans de societate. Filmul, însă, a ieșit din zona bunul simț și a intrat în cea a penibilului când soacră-mea a înscris-o pe fii-mea la  un curs de fotomodele. Cursul ăla, însă, nu era pentru fetițele care habar n-aveau atunci cu ce se mănâncă top-modelingul, ci cu frustrările unor femei care toată viața s-au visat balerine și top-modele și au sfârșit îngrășându-se cinșpe kile după prima sarcină. Păi dacă eu nu am reușit să fac ceva, să facă asta mică pentru care mă scol în fiecare dimineață și mă duc la muncă și deci, e obligată să-mi împlinească mie visurile.

Cursantele, care erau fetițe de toate vârstele și de toate felurile, unele urâcioare, altele mult prea plinuțe pentru un  viitor top model, îndurau cu stoicism, după orele de școală, căratul prin tramvaie și autobuze. Afacerea prospera pentru că lumea e plină de mame și bunici cu mult timp liber și prea puțină minte, deși cursul costa ceva la vremea aia. Încununarea acestui efort avea loc inainte de fiecare vacanță școlară când, tot noi părinții, aduceam de acasă, pe umerașe,  hainele copilului nostru, iar copilul defila pe o scenă îmbrăcat în propriile lui haine. Era o mascaradă de show din care singurii câștigați erau cei doi escroci care țineau cursul.

La noi, filmul s-a rupt când copilul a fost pedepsit că nu știu ce  făcea sau nu făcea și a fost încuiat intr-o debara  fără lumină.

De cei doi escroci nu mai știu nimic. Poate au dat faliment sau poate și-au deschis o altă școală pentru femei frustrate. De dans, de actorie sau de altă artisticărie. Că pute târgul de astfel de stabilimente  de educație. Pentru că, e clar pentru toată lumea, dacă fetița ta nu ajunge dansatoare, cântăreață, animatoare, asistentă de TV, prezentatoare de meteo sau alt gen de harfistă, nu ți-ai împlinit misia de părinte. E musai să ajungă măcar o Cruduță sau o Zăvorancă intr-o televiziune  cu rating -5, altfel ai născut-o degeaba. Dacă nu învață din fragedă  copilărie să facă twerking și să se unduiască lasciv, conturându-și cu mânuțele alea mici niște sâni  care încă nu i-au dat, dacă glăsciorul ei nu știe să cânte Give it to me, give it to me now, te-ai ratat ca părinte în țara românească.

enhanced-buzz-5722-1379009495-14

Şapte materii care ar putea înlocui ora de religie

Ora de educaţie sexuală

Poate mai scade numărul copiilor născuţi din mame minore, poate fetiţele alea de 13 ani nu mai nasc prin WC-urile şcolii după ce şi-au ascuns sarcina de părinţi timp de nouă luni, poate mai reducem din incidenţa BTS la nişte vârste la care o astfel de boală le poate marca organismul pentru toată viaţa.

 

Ora de nutriţie sănătoasă

La fiecare doi paşi, găseşti o covrigărie. La fiecare 3 paşi, o şaormărie. Am dat peste o vedere din Costineşti de prin anii 90 şi ştiţi ce? Nu erau graşi pe plajă. Nu existau săli de fitness la fiecare colţ, mâncam ce găseam şi ce apucam, cu toate astea, oamenii nu erau graşi,  Acum văd pe stradă cohorte de fete la 16, 17 ani care par că au născut acum tripleţi acum câteva zile. Îşi zdrumică şuncile înfundându-se cu merdenele cu atâta nepăsare că stau şi mă întreb: oare ştiu ele câte calorii goale are căcatul ăla din mâna lor? Oare au idee ce înseamnă pentru sănătate grăsimea din zona taliei? Au auzit ele, oare, de diabet şi boli cardiovasculare?

 

Ora de toxicologie

Sau aşa ceva. În fine, o oră care să le spună drept copiiilor noştri ce înseamnă drogurile recreaţionale,  amfetamina,  marijuana, cocaina şi  restul.Şi cum data viitoare se poate întâmpla să nu se mai trezeşti dacă  îţi dai black out la 15 ani.

 

Ora de supravieţuire

Nu neapărat în stilul Bear Grylls, dar măcar să ştie cum să poată supravieţui pănă vine cineva să-i salveze în cazul în care se rătăcesc sau ajung într-o zonă ostilă. Cum ar fi muntele, de exemplu. Sau dărâmăturile unei clădiri în caz de cutremur. Sau ar putea învăţa cum să se comporte în caz de incendiu.

 

Ora de educaţie rutieră

Eu cu ochii mei am văzut un puşti de 15, 16 ani luat pe capota unei dube pe când alerga după autobuz, fără să se asigure.

 

Cursuri de autoapărare

Mai ales pentru fete, dar bune şi pentru băieţi.

 

Ora de prim-ajutor

Niciodată nu ştii ce-ţi rezervă viaţa şi în ce situaţii la limită vei ajunge. Depinde de tine să îţi salvezi ţie viaţa sau să schimbi destinul unui om ajutându-l să trăiască. Cumva, e un fel de-a te juca de-a Dumnezeu, deci are legătură cu religia, nu?

Popa-Daniel-01

Coada care nu te omoară te face mai puternic

Când eram mică, m-a trimis mama la coadă la ouă cu o săptămână înainte Paştelui. Nimic special până acum acum, dar dacă vă spun că treaba se întâmpla pe vremea Împuşcatului, poate aveţi puţin respect. Pe vremea aia, ouăle de găină erau la fel de rare precum cele de antilopă gnu, mai ales înaintea Paştelui. Una peste alta, am ieşit din coada la ouă fără ouă şi pe braţe. Adică m-au călcat în picioare cu tot cu ouăle cumpărate.

Ştiţi vorba aia cum ce nu te omoară te face mai puternic? Ei, la zeci de ani distanţă, am supravieţuit azi cozii la bere, aperoale şi apă de la concertul lui Robbie Williams.

M-am măritat la coadă, am făcut copii şi când am ajuns la cortul cu Ursus, eram deja divorţată. Apropo, Ursus ştie că are carne în frigidere până la Paştele următor? De fapt, nu era o coadă, era o mare de oameni transpiraţi şi însetaţi la 50 de grade. Câte unul se mai trezea după o oră de stat la coadă că nu ştia că nu poate plăti decât cu un card special luat de la ghişeele Băncii Transilvania pentru care am stat incă o oră la altă coadă. Well, karma. Banca Transilvania, ai carne pănă la Crăciun, inclusiv de sarmale.

Dacă supravieţuiai celor două ore de coadă, aveai dreptul să treci la nivelul următor, în zona cortului Ursus, adică în cel mai crunt cerc al iadului, ăla de 100 grade cu vânzători care se dau cap în cap degeaba. Am rezistat eroic tentaţiei de a ucide două tute care stăteau cu dânsa-n mână că nu au tabletă pe care să opereze tranzacţiile. În timpul ăsta, cortul se zgâlţâia sub asalt ca porţile Constantinopolului şi hoarda din spate mă împingea şi urla cu ochii scoşi: Ia oriceee! Numai ia şi fugi!

Am luat două aperoale şi o apă pe care am vărsat-o jumate pe mine, jumate pe oamenii din coadă, la ieşire, când mai aveam puţin şi chemam descarcerarea de la Smurd să mă scoată de acolo. Oamenii nu s-au supărat, dimpotrivă, mi-au mulţumit, ei aşa rezistau, de fapt, răcoriţi cu paharele de apă, bere şi aperol ale celor ce încercau să iasă din coadă. Era un tribut al celor care reuşiseră să verse jumatate din pahare pe nefericiţii care încă stăteau la coadă.

Am băut din două pahare simultan, ca să știu o treabă. Noroc că eram atât de deshidratată că nu mi-a trebuit baia până acasă. Norocul lor, că mi-aş fi dat blugii jos acolo, în faţa scenei decât să mai fac şi coada de la wc.

Altfel, Robbie, super băiat, am uitat de toate când a început să cânte.

11738117_10153455521879154_7915920555879012903_n

 

 

This is Spartă, faceți una nouă!

Am fost cinci ani la rând în Grecia și n-am văzut în viața vieților mele măcar o urmă de bon fiscal, doar niște mâzgalituri în alfabetul lor, pe o bucată de șervețel. de câte ori aveam indoieli cu privire la faptul că am băut cinci beri de una singură, îmi venea să-mi cer scuze că nu știu alfabetul lor ca să nu-i mai deranjez de câte ori puneau ceva în plus la notă.

Te împiedicai de caracatițe în apă la tot pasul, cred că dacaă mă uitam mai bine găseam una și în duș, în cameră. Ei, grecii le serveau cu 40 de euro la restaurantul de pe plajă de zici că faceau înconjurul Pământului cu ele în acvarii, cărate în spinare de cărăuși cu doctorat la Oxford.

Peștele, la fel. Anul trecut am fost pe o insulă. Apă de jur împrejur, cât vezi cu ochii, deci. Și peștii, ghici unde trăiesc. Și ghici cât era kilu de pește la taverna de pe  malul ăla cu pești în apă? Well, de la 40 de euro în sus ca în Herăstrău, la Casa di David.  Tot așa, plimbați de cărăuși în jurul lumii. Adică ăia când au prins peștele, nu au pornit cu el spre mal, ci au pornit spre larg, hăt, și au mers și au mers până au ajuns, dar venind din sens opus.

I-am întrebat anul trecut pe ăia la care am stat cum e cu criza și cu datoriile. Și mi-au spus că lor le e greu să țină singuri toată pensiunea, că nu găsesc oameni să muncească, toți preferă să stea cu șprițul în bot în loc să lucreze. Și când vin portăreii? am întrebat noi, naivi.

Ee, când vin portăreii, s-a hăhăit ăla, ne punem cu pietre pe ei.

Așa că eu de banii ăia de crowdfunding pentru salvarea Greciei mă duc să-mi iau ceva frumos.

6831608_f520

Am fost eu ca să nu mai mergeți și voi

Am fost zilele trecute la Tâncabești să trăiești la o cherhana, cică, pe malul lacului. Adevărul adevarat e că am primit propunerea cu entuziasm, adică yeey, o cherhana cu nume englezesc în Tâncăbești să trăiești, moamă câta hipstereala.

Deci cu sufletul deschis pornind, așa am și ajuns acolo unde, la Tâncăbești să trăiești. Nu mi s-au părut suspecte rânjetele cu subînțeles ale pescarilor înșirați pe malul lacului, dar, odată ajunși la marea cârciumă Two lakes, two brothers , de-te de-aici ce nume au, bă, am început să înțelegem. Alea două lacuri erau unul singur în care plutea un pește mort și umflat. Și nici picior de un frate, darămite de doi frați. Așa, ca să le spui și lor niste impresii la fața locului.

Hipstereala cu nume străinez era doar cu numele. Zece minute am alergat tot personalul întâlnit în cale să-i întrebăm de o rezervare. Cum îi recunoșteam pe angajați? Simplu, ne uitam după cei mai slinoși din zonă.

După zece minute, am găsit în sfârșit pe cineva care știa de rezervarea noastră și ne-a așezat la o masă. Așezat e un fel de-a spune, că în momentul în care am tras de scaune să ne așezăm, un alt slinos a strigat să stăm așa că s-ar putea să avem rezervarea înăuntru, deși noi o cerusem expre afară.

Ghinion, am zis și m-am așezat, să vină să mă ridice dacă are tupeu.

Au aparut doi ospatari, unu fără dinți în gură și una cu un surtuc strâns pe ea din care i se revărsa burta.  Aia cu burtă nu s-a priceput să deschidă o bere, așa că am scos eu brelocul fermecat cu  desfacaret de bere de care nu mă despart niciodată și am rezolvat-o. La vin a chemat întăriri. Nu avem decât crap și somn, a decretat solemn ospatarul. Ha, ha, faceți mișto, nu? Nu, serios. Păi și în balta asta ce tineți în afară de pești morți? Comoara lui Jack Sparrow?

Am comandat antreuri și chiftele de pește.  Chiftele de pește erau de soia de pește și reci ca peștele ăla mort care se tot plimba cu burta-n sus prin fața noastră.

Apoi am luat, conform recomandărilor ospătarului, crap prăjit, somn la grătar și aripioare de pui pentru un fițos care a venit la cherhana dar nu mănâncă pește. Crapul prăjit era atât de îmbibat de ulei că în momentul în care am strănutat, juma de kil de ulei a fost instantaneu pe tricoul ăluia din față. Să nu uit. Fără sare, fără gust. Somnul era făcut în sânge iar aripioarele erau fo patru cu niște scârmoaje înțepenite  și reci de cartofi prăjiți. Aripioarele, știți, sunt compuse din trei părți. Toate trei părțile inclusiv aia care de obicei se aruncă erau  netăiate și semiprăjite.

În spatele nostru, cei de la masă au dat de dracu. Adică au venit să plătească cu cardul la Tâncăbești să trăiești, amăgiți de numele englezit al cârciumei. Păi unde te crezi, băi hipstere, ia marș comanda până în București să trăiești ca să scoți niște cash. Și lasă și permisul de conducere la noi. Ce?  Dacă te oprește poliția? Să trăiești. Tâncăbești.

Am plecat mai flămânzi decât am venit. Pe drum, pescarii stăteau pe malul apei și mâncau mămăligă cu ceva. Dă, bre, și mie, o bucată. Fără pește. Și ăia rânjesc și mănâncă în fața noastră. Doar dacă în euro plătești.  Să trăiești. Tâncăbești.

index

 

Pe plai la Dubai

De când își pune prima măsură de țâțe că, nah, și astea se pun treptat, nu poți trece brusc de la măsura nucă la măsura liubeniță de Dăbuleni că-ți crapă pielea pe tine, pațachinele visează să se mute în Dubai. Își pun afișe cu Burj Al Arab în dormitor ca puștanii, poze cu femei goale, și se masturbează mental la vederea clădirilor de metal și sticlă sau își printează câte o ofertă a unei agenții de turism și și-o pun sub pernă să viseze noaptea frumos. Se pun in fiecare seară în genunchi și se roagă fierbinte să dea domnul să-și vadă visul cu ochii. Cât poate el, măcar de un bilet de avion la low-cost.

Și asta pentru că încununarea era să zic încururarea supremă a unei dive mioritice este să se mute la Dubai. Mai amușină ele așa în câte o plimbare pe acolo, mai pun o poză pe Facebook pe marginea unei piscine, mai scrie un tabloid că au supt un pai la malul oceanului, dar fița supremă e să se mute acolo. De tot. Și apoi să dea interviuri  de acolo, spre ciuda și oftica ăstora care încă o mai ard pe plaiurile mioritice, fie și cu elicoperul vreunui retard.

Și nu le înțeleg. E nasol în Dubai. Eu am fost la o filmare, că dacă mă duceam în timpul meu liber, îmi tăiam venele în lung de oftică. În Dubai sunt cele  mai urâte clădiri văzute de mine, aproape la fel de urâte ca blocurile alea din Giurgiu reabilitate pe bucăți. Doar că mult mai înalte. Șoferii de taxi put de-ți crapă ficatul in două, eu am fost in februarie și erau peste 30 de grade, așa că nu pot decât să-mi imaginez cam ce e acolo în iulie sau august, cred că doar gândacii ăia care vor supraviețui apocalipsei mai îndrăznesc să iasă afară. La astea o mie de grade, nu ai voie, ca femeie, să porți decolteu sau bluze fără mâneci. Plus că nu dacă te duci neînsoțită până la chioșcul de peste drum să-ți iei o apă, chiar și așa îmbrăcată până-n gât,  li se învârt ălora ochii mai ceva ca girofarul politiei că la ei doar prostituatele umblă neînsoțite. Au autostradă cu șase benzi care trece chiar prin oraș, praf care vine din deșert și iarbă și copaci din plastic. Da, mare parte din ceea ce pare natură, e plastic. La fel ca duduile alea care se mută acolo. Și băi nene,  cel mai grav, la alea o mie de grade in februarie, când ai  bea o bere rece și cu ochii, ciuciu.

fbf7fb03705cbce172188f43b69df321

Paranormalul din viata mea

Exista legende din mosi-stramosi care spun ca semaforul de la Calea Victoriei, capatul din Piata Victoriei este uneori si verde, dar nimeni nu stie pe nimeni in viata care l-a vazut avand acesta culoare.

Cercetatorii au calculat ca un om care traverseaza zilnic pe acolo, de doua ori pe zi, timp de 50 de ani, are trei sanse si doua sferturi sa-l prinda verde in viata lui.

Alti statisticieni spun ca ai mai multe sanse sa castigi marele premiu la loto decat sa prinzi semaforul pe culoarea verde.

Doi indragostiti care si-au dat intalnire la acest semafor, dar nu s-au inteles pe ce parte a strazii sa stea, au asteptat atat de mult sa se intalneasca incat atunci cand s-a facut verde, ea deja  se casatorise cu altul si facuse si doi copii.

Alti indragostiti care, insa, au avut noroc si s-au intalnit pe aceeasi parte a strazii, s-au casatorit, au facut copii, au divortat si apoi s-au recasatorit. Apoi au traversat tinandu-se de mana.

O femeie care, dupa ce a traversat, s-a intors ca uitase ceva, si-a pierdut mintile dupa ce, traversand a doua ora, nu a mai recunoscut nimic- cladirile fusesera demolate si, in locul lor, fusesera construite altele.

Se spune ca pana si Dalai Lama si-a pierdut rabdarea la semafor si a inceput sa dea cu pumnii si cu picioarele in stalpul semaforului si sa injure de toti cristosii budisti.

Exista, insa, oameni care sunt imuni la efectul semaforului, ba chiar se plang  ca nu au timp destul sa se pregateasca sa traverseze. Ei se numesc ardeleni.

Exista o teorie inca nevalidata cum ca, la acest semafor exista o falie temporala care incetineste de milioane de ori curentul electric in becul verde al semaforului.

esd

Next page →