Despre suflete-pereche și alte OZN-uri

Ioana are 32 de ani. Este o femeie puternică și deșteaptă, frumoasă și cu un salariu care-i permite să se urce în primul avion spre Milano să-și ia botine noi dacă așa a visat azi-noapte. Așa că e de înțeles mirarea mea când, intrând să încerce o rochie într-un magazin, și-a ițit capul de după draperia cabinei de probă și m-a întrebat : crezi în Suflete-Pereche?
Da. Și în Moș Niculae și în Moș Crăciun, și în Zâna Măseluță și în OZN-uri.
De aceea când eram copil, am pregătit în secret debaraua de la intrare ca să-l prind pe Moș Niculae în exercițiul funcțiunii. O lună întreagă am burdușit cămara cu pături și perne și prăjituri de rezervă ca să rezist o noapte întreagă. Evident, am dormit buștean și m-am trezit abia dimineață, cu ghetele gata pline cu caramele bulgărești, bomboane cubaneze și gumă cu Lolek și Bolek. Apoi anul următor am prins-o pe mama cu punga de dulciuri ascunsă în șifonier și asta a fost tot.
Așa ieșim cu toții din copilărie, cu certitudinea că nu există zâne și moși magici și e musai ne facem rost îndată de un nou mit în care să credem: Sufletul-Pereche.
Individul nu a fost văzut decât foarte rar iar cele ce susțin că au fost martore la trecerea unui SP prin viața lor nu sunt întotdeauna de luat în considerare. Prietena mea Mirela se laudă că l-a văzut când ea avea doar 16 ani. El, Sufletul-Pereche, avea fața plină de coșuri și rezonau împreună la muzica rock ascultată în tabăra de la Costinești, pe scările din spatele corpului de clădire în care erau cazați.
Elena, o altă martoră a fenomenului numit Suflet-Pereche mărturisea chiar ea cu gurița ei că nu e sigură că era chiar un SP. Că poate, abia ieșită dintr-o altă relație cu ochii plini de lacrimi, îi avea atât de umflați de plâns încât nu a putut vedea cu adevărat dacă era sau nu un Suflet-Pereche autentic.
Mirela a avut și ea o întâlnire de gradul trei cu un Suflet-Pereche, la o petrecere cu multă vodkă. Dar cum asta s-a întâmplat demult, nu mai e la fel de convinsă ca atunci că a fost de-adevăratelea sau doar a visat, mai ales că în dimineața de după s-a trezit singură- suflețelul își făcuse singur un ness și plecase.
Diana, însă, era o optimistă incurabilă. La fiecare pas vedea câte un Suflet-Pereche. Fiecare bărbat care-Î ieșea în cale avea ceva anume care-l făcea candidatul perfect la statutul de Suflet-Pereche. Unul avea ochii la fel de albaștri ca nuanța de vopsea din casa în care crescuse, altul avea aceleași inițiale ca ea iar altul avea pur și simplu un simț în plus și era în stare să ghicească faptul că, după o zi întreagă de muncă, era posibil ca ei să-I fie foame.
Andreea încă suspină după un astfel de Suflet-Pereche. Îl cunoscuse pe o plajă de fitze și mașina lui scumpă parcată chiar în buza mării fusese un semn că omul era special. Confirmarea că e un Suflet-Pereche a venit, însă, abia atunci când și-a dat seamă că se completează perfect, ca Yin și Yang. Ei îi plăcea să primească, lui îi plăcea să dăruiască. Din păcate însă, sufletul ei pereche avea și un alt suflet cu care se mai împerechea din când în când, când ajungea pe acasă- o nevastă nevropată care i-a scos sufletul sunând-o s-o dracuie în fiecare noapte, timp de câteva luni la rând.
Mărturiile sunt, așadar, confuze și contradictorii, așa că am tot dreptul să pun la îndoială existența Sufletelor-Pereche. Și mi se năpustesc în minte tot felul de întrebări cinstite și brutale.
Cum îl găsesc dacă sufletul meu pereche trăiește la zeci de mii de km depărtare, în deșertul Kalahari?
Ce mă fac dacă sufletul meu pereche are același sex ca mine, în cazul în care se întâmplă asta?
Ce mă fac dacă sufletul meu pereche este însurat de 15 ani și are și copii? Sau are cu 40 de ani mai mult decât mine?
Cum știu că este sufletul meu pereche, cum îl recunosc? După felul în care ne înțelegem din priviri? După gestul cu care-mi da după urechi o șuvița rebelă? După zâmbetul atotstiitor cu care-mi da solnița înainte ca eu să întind mâna după ea?
Și totuși …
Dacă mă apuc să trag linie, mi-e clar, nu cred în Suflete-Pereche. Nici în zâne sau alte balubenii.
Au trecut mulți ani de când un copil se ascundea în debara să-l prindă pe Moș Niculae. Dar copilul de atunci, femeia de acum ar face fericită planton chiar și mai multe nopți la rând, ascunsă după un dulap sau după ușă, doar ca să vadă un Suflet-Pereche. Ar sta așa, pitită, respirând încet ca să nu îl sperie. L-ar lasa să intre în hol, ar aștepta puțin să închidă ușa în urma lui, apoi ar sări să-i prindă picioarele. Nu, nu să-l facă să cadă, ci doar să-i pună papuci moi și comozi. Așa, poate nu ar mai pleca sau măcar nu l-ar mai auzi tropăind prin inima ei când pleacă. I-ar lua apoi blând fața în mâini, s-ar uita în ochii lui și l-ar întreba: spune-mi, te rog, nu-i așa că nu ești doar o păcăleală de 1 aprilie?

626d77afa89deff76dbafb3f8e9fa8b4Articol publicat in numărul din aprilie 2014 al revistei The One.

1 Comment

  1. Eu cred, deja l-am intalnit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *