Tag Archives: Romania


Topul românilor care-şi vor iubi mereu ţara

Pe primul loc în topul românilor care-şi iubesc ţara orice ar fi se află analfabeţii care trăiesc din ajutoare sociale, au maxim patru dinţi în gură pe care-i spală de două ori pe an. Toarnă atât de mulţi copii încât e un efort colosal să-şi amintească numele fiecăruia în altă zi decât cea în care le schimbă alocaţia în băutură şi trebuie să dea cu degetul pe mandatul poştal. Treaba asta îi sleieşte atât de tare de puteri, ăia doi neuroni ai lor s-au încordat atât de tare încât le ia o lună să-şi revină. De aia nici nu pot munci şi ar fi şi tâmpiţi să o facă, doar suntem atât de mulţi proşti în ţara asta care le plătim coitul fără prezervative şi statul cu organul în mână în faţa porţii. Ăştia îşi iubesc ţara aşa cum şobolanii aciuaţi pe lângă o brutărie îl iubesc pe brutar. Primesc moca tot ce au nevoie, iar nevoilor sunt primare, puţin peste cele ale unui cercopitec, aşa că nici măcar nu le trece prin cap să emigreze. Plus că nici nu ştiu ce e dincolo de gardul satului, darămite de cel al graniţei.

Urmează apoi comuniştii bătrâni. Genul de boşorogi care te inghesuie cu cărucioarele în autobuz şi oftează că pe vremea Împuşcatului era mai bine. Patrioţii ăştia sunt ca gardienii ăia de la puşcărie. Adică băi, ai un blid de mâncare sub nas şi o laviţă sub cur, ce altceva mai vrei? Mulţumeşte statului şi partidului pentru ce ai şi mucles. Ce, crezi ca afară e mai bine? Afară te exploatează capitaliştii şi nu-ţi deschide nimeni uşa.

Hoţii. Nu ăia care fură din buzunare în autobuze, ci ăia care fură milioane de miliarde din banul public. Păi unde ar mai putea face ei aşa ceva?

Resemnaţii. Ăştia sunt ca femeile alea pe care le bat bărbaţii, le iau banii, le înjură şi le ţin în picioare cât mănâncă ei, dar ele tot îi iubesc. De, s-au obişnuit cu ei şi unde să se mai ducă acum, după atâţia ani? Plus că mai primesc şi ele din an în Paşte un toc de %/&, aşa că zic bogdaproste şi-şi trag basmaua peste dinţii scoşi cu pumnul. Şi rămân acasă.

Ăia care se cred vedete. Care stau pe canapele în emisiuni de noapte şi plătesc paparazzi să-i pozeze când mănâncă un hot dog luxos într-o bodegă de Dorobanţi. Ăştia n-ar emigra nici morţi pentru că, odată ieşiţi din graniţă, nu-i mai ştie nici dracu.

De departe cei mai înduioşători sunt românii care au emigrat de atât de mulţi ani încât creierul li s-a resetat de la atâta bine şi au uitat cum e de fapt aici. Din faţa geamului lor care dă fie la un ocean, fie la Podul Brooklyn sau Hyde Park, postează lăcrimând poze cu copii îmbujoraţi în ii şi peisaje fotoşopate cu cătune în munţi şi pârâiaşe în păduri. Pădurile alea au fost demult defrişate şi vândute pe nimic, pârâiaşele sunt pline de rahaţi ce plutesc şi peturi de bere, iar cătunele alea sunt goale, mai stau în ele doi, trei bătrâni prea bătrâni să mai poată pleca. Sau poate au murit deja, dar cum nu există nici măcar drumuri pănă la ei, nu va şti nimeni asta.
La mulţi ani, România! Şi poftiţi, vă rog, la vot!
romania-communism

10 alte situații când ai putea aplauda

Știți obiceiul ăla enervant de a aplauda la aterizarea avionului? Ei bine, eu cred că ar trebui să ne manifestăm bucuria ca am scăpat cu viață și în alte situații, nu doar când zburăm cu avionul. De fapt, nici nu cred că au rost aplauzele la aterizare, statistic vorbind, sunt mai multe șanse s-o mierlești de amigdalită într-un spital de stat decât într-un avion al unei companii private, oricât de sărăcăcioasă ar fi ea. De aia cred că e nedrept să aplauzi doar piloții la aterizare și de aia las mai jos câteva situații în care cred că ar fi cel puțin drăguț să aplauzi:

-când te externezi dintr-un spital de stat și ești viu, respiri și te miști singur

-de fiecare dată când te urci la volan și încaleci drumurile pline de gropi, de animale, căruțe și tâmpiți și, culmea, ajungi la destinație viu și într-o bucată

-când reușești să-ți faci pașaport sau să-ți plătești impozitele anuale fără să-ți pocnească o venă sau direct inima

-când închizi televizorul după o ediție de știri sau după tringhiul fatal: Măruță-Gherghe-Capatos

– când ajungi acasă fără toxiinfecție alimentară după un weekend petrecut pe litoralul românesc

– după ce ai coborât dintr-un autobuz RATB și nu ți-a crăpat ficatul în două de la putoarea de nespălat

– când ieși din supermarket cu trei ciungi și două mere și ai lăsat la casă un sfert de salariu

– când supraviețuiești unei ședințe cu părinții în care afli că, practic, trebuie reconstruită întreaga școală pe banii părinților

– oricărei zile de muncă de 12 ore pentru că, nu-i așa, România e țara negrișorilor cu piele albă și minte brici

– dacă ai reușit să ajungi la pensie și să încasezi, de bine, de rău, sărăcia aia de sumă pentru care ți-ai rupt oasele o viață întreagă

80rs1u

Curatenia de Paste si tot felul de alte minuni

Aud in stanga si-n dreapta cum ca lumea nu mai crede in minuni si asta nu e bine tocmai acum, cand se intensifica minunile. Eu, de exemplu, am vazut tot felul de miracole in postul Pastelui.

De exemplu, soacra unei bune prietene care tot restul anului era semi-chioara si ii chinuia pe astia mai tineri sa-i citeasca subtitrarea la emisiunile doctorului OZ, inainte de Paste, brusc avea acuitatea vizuala a unui vultur carpatin.

Ca prin sfanta minune, ea, care trecea pe langa tine fara sa-ti raspunda la salut, acum vedea orice particule de praf ascunsa in dosul canapelei si orice urma de strop ramasa pe geamuri. Minunea nu ii afecta, insa si puterile, asa ca ea in continuare doar dadea din gura, indicandu-i celei tinere coordonatele geografice ale mopului pe podea si ale carpei de praf pe raftul de sus al bibliotecii.

O alta care oricum tot anul traia intr-o farmacie, inainte de sarbatori se muta brusc in laboratoarele NASA unde chiar si o singura molecula de jeg declansa alarma NORAD.

Unii gasesc semne sfinte in felia de paine, altii vad chipul Maicii intr-o pata de mucegai de pe pereti, dar nimic nu anunta mai bine venirea Sfintelor Sarbatori ca o gospodina cu oja sarita de pe unghii, ochii incercanati si privirea de fiara flamanda in cautarea prazii numita generic “oferta speciala de Paste”.

Ca orice treaba stabilita doar de barbati, si aceasta sarbatoare religioasa ne trimite, cum altfel, la mop si la cratita. Nu ca nu le-am fi vizitat de mult, dar acum, inainte de Paste, totul se schimba. Daca inainte niste praf pe un raft era si el, acolo, niste praf pe un raft, acum praful e la fel de mult ca nisipul in Sahara. Daca inainte aveai pe geam asa, niste urme de ploaie, acum pare ca ti-a tropait pe geam Omul Paianjen venit de la pescuit cu cizme de cauciuc.

Daca inainte un smoc de par de pisica parea asa, o papadie din aia in care sufli ca sa ai noroc, acum pare ca ti-a dormit Yeti pe canapea. Da, daca pana acum aveai in casa o mica pisicuta cu par scurt, in aceasta perioada, pisicuta devine o armata de lei si tigri corciti cu maine coon, norvegiene de padure si persane. Adica toate flocoseniile, pufoseniile si blanoseniile din lume au trecut pe la tine prin casa si si-au lasat bucati de blana pe canapea, pe sub canapea si in cele mai ascunse locuri din casa ta.

La o asa minune, doar o alta minune iti mai poate salva casa. Adica Philips, modelul de aspirator special gandit pentru case cu blanosi mari si mici, caini si pisici. Are un brat lung si cap rotativ ca sa ajungi chiar si pe cele mai inalte dulapuri, unde ajung doar pufoseniile cataratoare,  are filtre si perii speciale, iar favorita mea e aia cu care pot curata parul de pisica din locul lor preferat de dormit: tastatura laptopului.

 

 

ca daca te loveste patriotismul pe munte, trebuie sa te scarpini cat mai departe

Dupa sase ani de batut Austria in lung si-n lat, usor plictisita de snitele cat roata carului, ordine si disciplina si, recunosc, usor mai precauta cu monetarul in context de criza prelungita, m-a mancat in cur patriotismul si m-am gandit sa ma scarpin cu o minivacanta pe Valea Prahovei.

Dupa aproape o ora de zgaltaiala pe macadam, in cautarea a ceea ce eu visam ca este un loc in varful muntelui, departe de civilizatie, am  gasit un hotel langa o alta pensiune langa o alta constructie  langa…Una peste alta, locul s-a dovedit  a fi mai circulat decat Centrul Vechi sambata seara si aproape ne-am batut cu sabiile pentru un loc de parcare.

In restaurant, unicul pe o raza de jumatate de ora de mers, la fiecare inghititura se oprea cate un copil sa te analizeze. Adica ok, am inteles ca aveam o mimica interesanta in momentul in care citeam preturile, dar dupa? Sau inca eram in stare de soc si nu ne dadeam seama?

Restaurantul fiind unic, preturile erau pe masura. Adica “iete, eu atata vreau sa coste, na,  dai, mananci, nu dai, rabzi si te manechinizezi sau o iei la picior prin padure si intrebi ursul unde mananca el mai ieftin de obicei”. Un snitelutz de puiutz costa cat un kil de somonutz.  Ochii mei gogonati de spaima au primit imediat un raspuns zambitor” pai doamna, suntem in varful muntelui aici, nu-i supermarketul dupa colt”. Serios? Si aduceti puii cu serpasii?

Pe munte, ca pe munte. Frumos, nu zic. Uite iarba, uite pet-ul, uite hartia igienica uscata si cotorul de porumb. Ca da, nici nu te scoborai din telecabina care costa cat Bucuresti-Milano cu avionul, ca sareau aia pe tine cu porumb fiert, copt, kurtosi si covrigi.

Pajistile, pline de familii venite cu toata mobila din casa sa faca un gratar, cu catel, cu purcel, cu administrator de bloc cu tot.  Redescopar versiunea de vara a tzoapei cu tocuri de 15  pe munte si anume tzoapa cu slapi. Doar ca vara e mai rau ca nu e singura: si ei sunt tot in slapi. Cumva, sunt multumita, la cat costa puiul, e bine ca-mi taie astia pofta de mancare.

Si da, mi-a placut la munte. Dar aici, sus, unde nu era tipenie de om, vantul suiera prin creste intr-un fel unic, iar ceata care se ridica usor imi dadea senzatia ca sunt intr-o poveste. M-as fi aplecat sa miros iarba usor uscata dar sincer, mi-a fost frica sa nu dau peste alta floare. IMG_0938